Rugby pe tocuri. Povestea fascinantă a echipei de rugby în 7 a Universității Cluj

E o dimineață clocită de sfârșit de iulie. Norii aruncă câțiva picuri de ploaie peste terenul de rugby din Parcul Babeș, iar musculițele din jur o iau razna. Antrenorul Sergiu Pop le strigă fetelor de pe margine să o lase mai ușor cu produsele cosmetice înainte de antrenamente, asta dacă vor să nu mai înghită muște. „Nu vă mai dați cu parfum înainte de antrenament. De aia trag muștele la voi”, strigă Pop. Una dintre fete încearcă o glumă, printre gâfâituri de oboseală: „E din cauză că am mâncat gem dimineață?”

Probabil că această priveliște nu este una cu care să fim obișnuiți. Poate unii nici măcar nu o agreează. Un lucru e cert însă: fetele astea pun osul, nu se joacă! Într-o perioadă în care mai toată lumea caută să se relaxeze, fetele fac câte două antrenamente pe zi, dimineața la nouă și după-masa la trei, când soarele e numai bun de plajă, nicidecum de sport.

Inițiativa au avut-o fetele

Echipa a fost înființată în urmă cu trei ani. Inițiativa a aparținut unui grup de șase-șapte studente de la Facultatea de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității Babeș-Bolyai. L-au convins pe unul dintre profesorii mai tineri, Sergiu Pop, să le devină antrenor. „Pot să zic că inițiativa au avut-o fetele. Eu îmi doream încă să mai joc rugby, nu mă gândeam să antrenez. Lucrurile s-au schimbat însă și de trei ani muncim, ne antrenăm cu echipa de fete”, mărturisește Pop. Astfel au format echipa de rugby feminin în 7 „U” Cluj.

Deși e cu doar patru-cinci ani mai mare decât majoritatea jucătoarelor, Sergiu spune că experiența de a antrena o echipă de fete nu e una deloc dificilă. „Nu am avut niciodată probleme cu ele. Față de băieți, sunt mult mai ambițioase, mult mai muncitoare și rezistă mai bine la stres. Poți să muncești cu ele și sunt mai atente, mai atente la detalii, ceea ce e foarte important în rugby, pentru că te ajută să înveți mult mai repede. E mult mai ușor de muncit cu ele”, își freacă mâinile de bucurie tânărul antrenor.

La început, tehnicianul era luat peste picior de către colegi și prieteni. „Se făceau glume pe seama noastră. Că suntem tineri, de vârstă apropiată. Nu. Relația noastră e strict profesională. E adevărat, poate ne permitem să vorbim mai multe, să ne spunem pe nume, dar eu întotdeauna am crezut că respectul nu-i modul în care vorbești, ci modul în care te comporți. Fetele sunt profesioniste, așa că nu am avut nicio problemă”, afirmă Pop.

Antrenamentul continuă

Doi băieți la vreo 11-12 ani care traversează pista de alergare se uită lung la fete, după care amândoi schimbă priviri amuzate și un zâmbet pe sub viitoarea mustață. După vreo două  ture de teren, una dintre fete dă semne de oboseală. „Hai, dacă ți-e rău te oprești acolo, la colț. Bagi degetele pe gât și-ți trece”, îi spune antrenorul. Ea își revine însă și continuă antrenamentul.

Mai departe fetele au un exercițiu mai complex. Au de făcut 10 flotări, alergat printre conuri și niște sărituri prin și pe lângă un cauciuc mare. Când accelerează printre conuri, Linda, care în urmă cu trei ani când a venit la facultate de abia știa să ceară o pâine în română, alunecă pe iarbă. Nervoasă, jucătoarea înjură în engleză.

„Linda fotbalista”

Acum stă pe margine și se odihnește. A împins prea tare la antrenamente și acum se resimte. „Am făcut supra-antrenament. De aia stau, că nu mă dau bătută și câteodată exagerez”, explică rugbista.

Linda Matei e din județul Harghita și spune că atunci când a venit în Cluj nici nu se gândea la rugby, la echipa națională, unde a fost selecționată pentru a juca în cadrul Campionatului European din Norvegia, unde România a prins locul trei. Ei îi plăcea foarte mult fotbalul, s-a înscris într-o echipă în clasa a noua și asta dorea să facă și în Cluj. „Am fost într-o echipă, dar nu mi-a plăcut. De la antrenorul de acolo am auzit de formația de rugby, el m-a îndrumat, mi-a zis că am viteză. Inițial, nu am vrut, pentru că am avut clavicula ruptă de trei ori, dar până la urmă am venit”, dezvăluie Linda. Jucătoarea povestește că acomodarea a fost destul de grea: „Mi-a fost foarte greu să învăț să dau pasă cu mâna. La fotbal dădeam numai cu piciorul. Dar am învățat”.

De când era mică stătea mai mult cu băieții, așa că prietenii nu au cicălit-o prea tare atunci când au aflat că a trecut de la fotbal la rugby. „Toată ziua mă chemau la fotbal, îmi spuneau «Linda fotbalista». Prietenii m-au susținut când au auzit că m-am apucat de rugby, deși multă lume de la mine din sat nu prea știe cu ce se mănâncă acest sport”, povestește Linda.

Faptul că a jucat în cadrul Campionatului European a însemnat mult pentru ea. „M-am bucurat mult că am ajuns la Europenele din Norvegia. Atunci când am venit aici nici măcar nu știam ce e aia lot. Atunci când am participat la antrenamente și am fost întrebată dacă vreau la lot, antrenorul mi-a spus să zic da. Apoi le-am întrebat pe fete care-i treaba, ce-i ăla lot, iar ele mi-au spus că e echipa națională”, spune amuzată tânără jucătoare. I-a fost teamă puțin că s-ar putea să nu se înțeleagă cu fetele de la echipă pentru că e de naționalitate maghiară, însă asta nu s-a întâmplat. Ba mai mult, fetele o apreciază pentru munca pe care o depune. E cea care a avut cel mai mare progres din toată echipa.

Linda, în drum spre căminul unde stă, mărturisește că deși e de naționalitate maghiară, se simte mai legată de România. „Eu m-am născut aici, părinții și bunicii mei la fel. Chiar dacă nici acum nu știu perfect românește, din cauză că în liceu profesoara noastră de limba română ne vorbea tot în maghiară, simt că inima mea bate mai tare atunci când văd steagul cu roșu, galben și albastru”, subliniază Linda.

Nu toate fetele se gândesc la un viitor în sport

Anca Hău, una dintre fetele cu experiență, ia în calcul să renunțe la rugby. „Chiar dacă am nouă ani de rugby, cred că mai devreme sau mai târziu voi renunța la sport. De asta nici nu am dat la facultatea de sport, am ales administrație publică. Înainte de a mă înscrie la facultate am făcut pauză de un an, dar m-am reapucat pentru a putea primi un loc în căminul de sportivi”, mărturisește veterana Universității. Deși recunoaște că s-ar putea să-i fie dor de rugby, spune că nu vede cum ar putea trăi din asta. „E adevărat, satisfacția ar fi mult mai mare, una e să joci un meci, fie că-l câștigi sau că-l pierzi, și alta e să stai la un birou. Însă din sport nu se poate trăi”, admite Anca.

Atunci când oamenii află că joacă rugby, nu le vine să creadă: „Când aud că sunt la rugby, zic că nu-s de așa ceva, că aș fi mai bună să merg pe catwalk (podium prezentare de modă - n.red.)”. Ana are o înălțime de 1,72 metri și o greutate de 58 de kilograme. Însă nu este singura care ar avea loc pe un podium. Fetele nu sunt nici pe departe acei „căpcăuni” de care se sperie majoritatea persoanelor atunci văd un rugbist.

Rugby cu burta goală

Echipa se află într-o perioadă unde antrenamentele se axează pe abilitățile fizice. „Alb-negrele” vin după o pauză de aproximativ trei săptămâni, pricinuită de perioada de examene studențești. Majoritatea sunt studente la Facultatea de Educație Fizică și Sport, iar antrenorul spune că asta se vede în prestația lor. „Se simte că fetele au acumulat oboseală la facultate, unde au și alte materii care le solicită. Se simte și lipsa antrenamentului în astea trei săptămâni”, susține Sergiu Pop.

Antrenorul recunoaște că există o criză de echipe feminine de rugby: „Din șase echipe câte eram, au mai rămas doar cinci. Naționala Moldovei, care juca alături de noi, s-a retras din cauza unor probleme cu vizele”. Nici cu sponsorii nu stau prea bine. „Nu avem niciun sponsor. Avem acces la o sală de forță din cadrul unui hotel prin una din fetele de la echipă, care lucrează acolo ca trainer. Cam atât”, spune dezamăgit Pop. Speranța nu și-a pierdut-o însă: „Acum s-a înființat o nouă echipă la Brașov, am mai împrumutat jucătoare la câte un meci pe acolo. Sperăm ca în timp acest sport să se dezvolte, deoarece potențial există”.

Articol scris de Valentin Ștefan, student la Jurnalism, FSPAC-UBB, anul II