Omul care aduce artiștii la Electric Castle în fiecare an. Cum alege trupele și care sunt cele mai mari probleme la festival

Care este însă alchimia afişului de final, cu care Electric Castle atrage în fiecare an mii de oameni în irealul decor al Versaille-ului Transilvaniei, în ciuda capriciilor vremii care a făcut, nu o dată, ca publicul să epuizeze stocurile de pelerine şi cizme de ploaie din Cluj?

Cum împaci gusturile tututor

Edmont Lenarth, cel care gândeşte reţeta din fiecare an a Electric Castle, spune că deşi nu este deloc uşor să împaci gusturile tuturor, aceasta nu este cea mai mare problemă pe care o are atunci când alege trupele. Din ecuaţia finală mai fac parte o serie de elemente extrem de prozaice, precum distanţele dintre ţara noastră şi vestul Europei, infrastructura nu tocmai de invidiat a României, logistica pe care o are Clujul sau Bonţida, comuna în care se află Castelul Banffy, care oferă decorul atât de special al Electric Castle.

Festivalul a crescut an de an, ediţia din acest an, programată între 12 şi 16 iulie, are un buget de aproximativ 1,5 milioane de euro şi sunt aşteptaţi peste 150.000 de vizitatori, iar singurul lucru constant, care a rămas neschimbat pe parcursul celor cinci ediţii, este faptul că problemele de organizare sunt mereu aceleaşi.

Câștigi cu locația, pierzi cu infrastructura

Chiar recent organizatorii Electric Castle s-au plâns de faptul că unul din drumurile de acces către Bonţida este şi astăzi doar pietruit, când autorităţile ar fi promis, nu o dată, că va fi asfaltat. Drumul este într-adevăr un acces secundar către locul desfăşurării festivalului, însă este cu atât mai important pentru organizatori cu cât drumul de acces principal, consideră ei, trebuie lăsat liber pentru comunitatea din Bonţida.

"Problema este că tot ceea ce câştigi cu peisajul şi cu locaţia, care este într-adevăr specială, pierzi la logistică, infrastructură - canalizare, apă, electricitate, drumuri. Noi construim un oraş, practic. Pentru că indiferent ce ofertă muzicală ai, evenimentul tot în secolul XXI trebuie să aibă loc. Ori castelul e din secolul XV, Bonţida la nivelul anilor '80, iar noi trebuie să fim la nivelul anului 2017, deci nu e deloc mai comod. (...) Drumul Jucu-Gădălin, care este drum judeţean, este unul dintre accesele noastre principale în festival, tocmai ca să nu mai stresăm populaţia din Bonţida. Am limitat accesul pentru autobuze la intrarea principală din Bonţida pe acea şosea.... comunitatea trebuie să trăiască în continuare, chiar dacă există acest festival. Şi am găsit acest drum secundar, pentru care noi an de an cheltuim o grămadă de bani ca să îl pietruim, să îl amenajăm, în ciuda promisiunilor din fiecare an că cineva se va ocupa de el", au explicat organizatorii festivalului, potrivit Agerpres.

Începuturile...

Vorbind despre începuturile festivalului, Edmond, căruia prietenii îi spun scurt Ed, îşi aminteşte că anumite elemente au fost clare încă de la început - locul desfăşurării şi faptul că va fi un festival care să cuprindă mai multe stiluri.

"Eu am sosit în Cluj în 2004 şi până prin 2010 nu prea erau evenimente în Cluj. Doar de club, micuţe. Se întâmplau evenimente foare rar. Şi în 2009 când am început să lucrez cu colegii de la EC am început să facem mici concerte cu trupe din străinătate. Ei erau în turneu, în căutare de afirmare. Apoi am simţit cumva că e nevoie de un upgrade. Am simţit asta şi la public şi de la membrii trupelor. Erau anumite genuri muzicale care nici nu veniseră în România la acel moment. De exemplu era o trupă, Psycho Billy, care era un fel de rock-n-roll, dar de fapt 'revival', în care se cântă la contrabas şi nu se mai cântă la chitară electrică, ci la chitară bas, care e o chestie din asta nostalgică şi readaptată. Un fel de Elvis Prestley actualizat. Şi am văzut că publicul vrea să descopere lucruri noi. Iar singurul festival la vremea aia în Ardeal era Peninsula", povesteşte Edmond Lenarth.

În Cluj lumea se aşteaptă să găsească lucruri 'faine', demne de o capitală a Transilvaniei, dar barurile cu oferte muzicale nu erau atât de multe acum câţiva ani, autorităţile nu organizau concerte în afara celor folclorice, opera şi filarmonica încă nu ieşiseră în stradă, iar Untold nu exista.

De la idee până la punerea ei în practică şi organizarea primei ediţii au trecut câţiva ani buni, timp în care Ed alături de ceilalţi colegi din mica echipă ce se crease, au căutat tot felul de soluţii artistice şi financiare.

Prima ediție, cea mai grea de făcut

"Prima ediţie, muzical vorbind, a fost chiar greu de făcut. Principala provocare a fost să faci un festival fără să te ştie lumea. Aveam un buget, dar interveneau toate celelalte detalii, ce pot cere trupele, ce sunet ne trebuie... Am venit fiecare din echipă cu ce ştia să facă, cum să se facă scena, ce trupe să aducem, cum să ai mai multe stiluri. Nu am vrut să mergem doar pe o chestie tematică, nu am vrut un festival doar de muzică electronică, unii dintre noi eram în zona de rock, alţii de alternativ. Ştiam unde vrem să ajungem, dar nu ştiam cum să ajungem acolo", spune Ed.

Însă publicul le-a rezervat o surpriză frumoasă, semn că nevoia unuia astfel de eveniment chiar se simţea în comunitatea din Cluj. La prima ediţie, care fusese gândită pentru 4-5 mii de oameni, a venit un număr dublu. Cu fiecare an festivalul a crescut, în 2016 fiind prezenţi, în toate cele patru zile de festival, 120.000 de oameni. Anul acesta sunt aşteptaţi 150.000 de festivalieri.

Cum se aleg trupele

Una dintre sarcinile cele mai spinoase, dar şi importante în organizarea festivalului este alegerea trupelor. Afişul de final trebuie să fie incitant şi pe toate gusturile, lucru nu tocmai uşor de făcut. Iar alchimia alegerii îi revine lui Edmond.

"E un proces destul de îndelungat. Noi deja în august, imediat după festival, începem să lucrăm pentru ediţia următoare. Încep să detectez turneele posibile pentru anul următor. Urmăresc zilnic preview-urile pentru albumele noi, ce zvonuri există, cine o să scoată album după ani de pauză, cine se reuneşte la respectivul album, ce critică există. E un proces destul de complex. Dacă ai unele ştiri că o trupă o să scoată un album după zece ani e logic să existe un impact important. O trupă adevărată nu scoate un album în fiecare an, e un proces care durează şi patru-cinci ani. Depeche Mode concertează doar o dată la doi-trei ani, de exemplu. Încercăm să anticipăm, dar şi să ţinem cont de publicul pe care îl avem", spune Edmond.

Dar raţiunile artistice nu sunt singurul lucru care determină alegerile pentru line-up-ul final al festivalului. Câteodată mai apar şi surprize neplăcute, iar de aceea e nevoie şi variante de rezervă, povesteşte Edmond.

"Discuţiile cu o trupă pot fi chiar foarte avansate, dar în paralel se adună tot felul de date privitoare la turneu şi, la un moment dat, există şansa să renunţe din cauze logistice. Multe trupe vin cu back-line-ul lor, cu butaforia lor, trebuie încărcate în camion. Unele trupe nu o să călătorească 2.000 de kilometri până în România pentru că nu e rentabil. Cum a fost Bastille anul trecut, cinci oameni pe scenă şi cu echipă de 20. Cazează 20 de oameni, trimite-i până în Ungaria, dupa aceea în Germania. Uneori trupele stau să se gândească de două-trei ori dacă să vină în România, totul se complică din punct de vedere logistic când vrei să ajungi în acest colţ de continent", spune Edmont Lenarth.

Deşi ar putea părea mai simplu, organizatorii EC spun că este de fapt mai dificil să păstrezi o linie eclectică, care este firul roşu al evenimentului, diversitatea foarte mare fiind una dintre provocări. De ce atâta strădanie pentru această diversitate? Pentru că EC încearcă astfel să susţină acel motto pe care şi l-a ales şi care spune: 'Vii la EC ca să asculţi ce nici nu ştiai că îţi place'.

Între cei aproape 250 de artişti care fac parte din lista finală sunt şi nume mai puţin comode, în sensul că nu sunt atât de cunoscute sau propun o muzică care nu se înscrie în main-stream, iar aceasta este, consideră Edmond Lenarth, una dintre provocările pe care încearcă să le arunce publicului şi constată, cu fiecare an care trece, că reuşeşte.

Dacă la primele ediţii reacţia publicului faţă de trupele necunoscute şi extrem de exotice a fost destul de puternică - de genul 'ce trupă e asta, nu e cam ciudată?' - între timp 'ciudăţeniile' au ajuns să fie acceptate ca fiind parte din farmecul Electric Castle. Iar când acordurile muzicale reuşesc să armonizeze zeci de mii de suflete cu gusturi diferite, se poate spune că festivalul şi-a atins scopul.

Anul acesta EC va oferi festivalierilor, cu ajutorul teatrului, al filmului şi al celorlalte arte, o experienţă continuă, 24 de ore din 24, cinci zile din cinci.

EC este unul dintre cele mai iubite evenimente muzicale din regiune, care animă pentru o săptămână, nu doar Bonţida, dar şi Cluj-Napoca. Evenimentul a dus şi la creşterea faimei unui castel care, spun istoricii, îşi merita pe deplin, acum 2-300 de ani, renumele de Versailles-ul Transilvaniei şi care, după ce a servit şi ca decor pentru Pădurea Spânzuraţilor, a căzut în uitare şi ruină, până când, în urmă cu aproape un deceniu a început foarte lenta sa restaurare. Aflat într-o etapă de conservare interesantă, de ruină îngrijită, peste care natura încearcă, mereu conştiincioasă, să îşi intre în drepturi, Castelul din Bonţida este astăzi locul unor proiecţii speciale, de obicei de filme vechi, organizate de TIFF, sau al unor festivaluri mai mari sau mai mici, care prilejuiesc o interesantă întoarcere la alte vremuri.

Electric Castle este primul festival din România care a mutat muzica electronică şi sunetele live ale concertelor pe scenele indoor sau în aer liber ale unui castel. Încă de la prima ediţie, din 2013, festivalul a fost nominalizat în fiecare an în finala European Festival Awards la categoria 'Cel mai bun festival de mărime medie', alături de nume cu tradiţie în Europa.