Proorocul Ilie Tesviteanul în tradiţia ortodoxă populară

Dintre toţi proorocii cunoscuţi, el este printre puţinii ce au recunoaşterea de a fi serbat cu praznic şi liturghie. Asemenei lui poate fi amintit doar Înaintemergătorul Ioan şi Botezătorul Domnului. Sfântul Ilie proorocul a trăit în timpul regelui Ahah, figura sa enigmatică a fost surprinsă în textul veterotestamentar, fiind numit Omul lui Dumnezeu, om păros peste tot şi încins peste mijloc cu o cingătoare de curea ( IV Regi, 1, 8). El a fost ales de a vesti pedeapsa lipsei de ploaie ce s-a aşternut asupra ţinutului din motivul părăsirii legământului divin, a dărâmării jertfelnicelor, dar şi al uciderii proorocilor. În dialogul purtat cu trimişii regelui Ohozia, mai precis cu cea de a treia căpetenie aflăm tocmai rugămintea şi închinarea de care a avut parte Ilie, de la ei. Dintre momentele semnificative din viaţa sa reţinem: învierea fiului văduvei din Sarepta, minunea focului ce s-a pogorât de la Dumnezeu şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele, ţărâna şi apa. Memorabil rămâne episodul înălţării sale la cer cu ajutorul unui car de foc, precum şi dăruirea mantiei şi a harul său numit Duhul, care va fi dat îndoit lui Elisei proorocul. Recunoştiinţa de care a avut parte profetul Ilie a fost imensă, ea manifestându-se în: purtarea numelui său, în rugăciuni şi imne, în ridicarea de biserici şi mănăstiri şi în reprezentările iconice atât în pictură, grafică ori sculptură. Cu precădere ele sunt prezente în arta din Răsărit şi din Apus.

Reţinem că în aria culturală românească Sfântul Ilie este  zugrăvit în fresce şi în icoane portabile, fiind totodată amintit în povestirile şi miturile ce cuprind aspecte inedite şi tradiţionale din minunile pe care profetul le-a înfăptuit. Figura sa este prezentă în registrul de sus de pe iconostas, ca de altfel şi pe tamburul cupolei centrale, din naosul bisericilor. În mod special momentul ridicării sale la cer este deseori întâlnit în iconografie. Icoanele ţărăneşti pe sticlă preiau episodul umblării sale pe norii cerului şi ni-l arată aşa cum se poate vedea în multitudinea de exemple: suit în car şi tras de patru cai înaripaţi, redaţi în culori de un roşu oranj. În icoanele niculene din veacul al XIX-lea, scena este redusă la câteva elemente: sfântul se găseşte în stânga imaginii, el ţine un bici de culoarea roşu aprins, este aflat într-o caleaşcă cu doi cai albi, iar în partea de jos se pot observa norii de formă circulară ce au culoarea amintită precum biciul îndreptat în sus. În completare iconografică şi tematică cu acestea, icoanele din Ţara Oltului din acelaşi secol amplifică naraţiunea plastică sugerând alături de scena principală alte detalii, asemeni lui Elisei ce întinde braţele sale şi prinde mantia, sau imaginea lui Ilie hrănit de corb. Precum un lait motiv ansamblul coloristic este compus dintr-o gamă simplă de culori ce include: roşul, ocrul ori aurul şi valorile de alb şi negru.

Recunoscut drept un prooroc justiţiar, Sfântul Ilie a intrat în tradiţia populară cu artibutele referitoare la: ploaie, trăsnete dar şi cel al poamelor, poate mai puţin cunoscut. Se menţionează că poamele, cu precădere merele, nu este bine a fi mâncate până de ziua lui Sântilie. Ele sunt duse la biserică după care se dau pomană pentru sufletele celor adormţi. Mărul este pomul Sfântului Ilie, ele nu trebuiesc bătute sau scuturate până la praznicul său fiindcă se vor isca furtuni, fulgere şi piatră.  Cei ce nu-l cinstesc şi lucrează în sărbătoarea sa pot avea parte de rău de foc, trăznte şi boli arzătoare. Belşugul din ziua sa este dat de scuturarea merelor dar şi de dărnicia lor pentru cei răposaţi. De asemenea, se ştie din tradiţie că dacă va tuna la Sântilie, poamele vor fi cu viermi, iar de nu le vei duce la biserică anul viitor, pomii nu vor da roadă.

Potrivit dogmaticii Bisericii răsăritene, Profetul Ilie va revenii pe pământ înainte de sfârşitul lumii alături de Enoh spre a vesti ca şi în vremea regilor lui Israel prezenţa şi dreptatea lui Dumnezeu.

La finalul Acatistului său în ultimul condac se invocă mijlocirea sa către Domnul spre a trimite pe pământ ploile, apărându-ne de secetă, de foamete, de bolile aducătoare de moarte, dăruind bună întocmire a văzduhului, îmbelşugare pământului şi în acelaşi timp: întărindu-ne în dreapta credinţă şi viaţă curată, ca izbăvindu-ne de chinurile cele veşnice, să ne învrednicim de fericirea raiului, cântând lui Dumnezeu: Aliluia! (Condacul al 13-lea).