OPINIE: Mai „tare” decât democrația, mai „moale” decât dictatura

Putem privi în oricare parte, de la dreapta la stânga lumii (în sens sincronic), de jos în sus (în sens diacronic), cum „imperiile” (de felurite tipuri) se ridică apoi se prăbușesc, vin altele și pățesc la fel șamd. Fac aici doar simple observații (lucruri aprofundate de alții), tot așa cum privesc cu puțină atenție la ce se întâmplă în două țări importante ale lumii de azi: SUA și Turcia.

În primul caz, cu toții suntem mirați de evoluția campaniei electorale în prima fază (a primarelor) și de ascensiunea, pe direcție republicană, a miliardarului Donald Trump și într-o (ceva) mai mică măsură de „cursa lungă” a septuagenarului democrat (radical) Bernie Sanders. Surprinde mai ales faptul că „prinde” la americanii conservatori (și nu se mai sfârșește) un tip de discurs catalogat ca autoritarist, extremist, xenofob sau rasial, pe alocuri, exclusivist în orice caz. Ce i-a apucat pe americanii, luați ca etalonși păstrători/polițiști ai democrației mondiale? Acest fapt intrigă întreaga planetă și, deopotrivă, diverși analiști și specialiști ce încearcă să găsească explicații acestei „ciudățenii”. Pentru unii, asistăm la a adevărată schimbare de paradigmă politică, la închegarea unui nou „consens social”, cu alte denotații/conotații în ceea ce privește stânga și dreapta politică.

Un fenomen de urmărit în cel mai puternic stat al lumii. Pentru alții, oamenii (americanii) s-au săturat de abuzuri, excese și minciuni și vor o nouă „legătură”, bazată pe sinceritate, pe o comunicare deschisă, pe lucruri spuse „pe șleau” și pe atitudini ferme (autoritare), lipsite de echivoc în cele mai gingașe probleme ale țării și ale lumii. Donald Trump ar fi întruchiparea, fie și parțială, a acestor tendințe noi, șocante pentru o parte a lumii. În altă interpretare, ascensiunea excentricului miliardar ar ține (după Noam Chomsky) de o anume patologie socială, el fiind votat mai ales de „albii” de vârsta mijlocie și trecută, cu educație medie, pentru care speranța de viață a scăzut (în contra tendinței generale) și pentru care principalele boli (cauze  ale morții) sunt (nu cele de inimă, diabetul, ca la restul) bolile de ficat, cele cauzate de consumul de alcool și droguri, suicidul etc. Pentru aceștia, lipsa de perspectivă și de siguranță, pierderea „de teren și de viteză” și-ar găsi compensarea în discursul tranșant și recuperator al lui Trump. Provocatoare și de urmărit și această explicație psihosociologică și medicală. Nici pe departe ca lista posibilelor explicații ale unui fenomen atât de evident, extins și generator de consecințe să fie epuizată, însă cele de mai sus au noimă și lămuresc, parțial, curiozitatea sau alimentează anxietatea restului lumii. În interior însă, poporul american pare „lovit” de nostalgie, dar nu știm care, una a „începuturilor”, din trecut, sau a „sfârșiturilor”, din viitor.

De cealaltă parte, Turcia democrată (a lui Mustafa Kemal Atatürk, întemeietorul Turciei moderne), succedând unei instituții imperiale, autoritare și dominatoare în zonă, Turcia sultanilor și a haremurilor, după circa un secol de „democrație”, începe să dea semne de nervozitate și nerăbdare.  Mai mult, începe să-și facă prezența atât politic (la masa negocierilor importante din zonă), cât și militar, incidentul cu doborârea avionului rusesc fiind un exemplu grăitor. Turcia zilelor noastre, un popor ce va bate lapoarta sutei de milioane, membru al NATO și în anticamera UE,  este condusă, de mult timp, „semidictatorial”, dar „democrat” de un  partid de sorginte fundamentalistă (al premierului Recep Tayyip Erdoğan), cu aspirații tot mai evidente de lider regional. Iar când soția primului-ministru face „apologia haremului”, ca element educațional și ghid pentru viața socială, trebuie să te gândești fie la o nouă ordine socială, fie la nostalgia imperială. Modul cinic (necruțător) în care gestionează relația cu reprezentanții poporului kurd, războiul civil din Siria și problema refugiaților, „bățoșenia” în raport cu adversarul tradițional (Rusia) și faptul că este ținta a tot mai multe atentate, lasă să se întrevadă  forța acestei „noi” puteri și direcțiile viitoare de dezvoltare a conflictelor/diferendelor din care, cu siguranță, nu va lipsi în căutarea oportunităților și a „paradisului pierdut”. Și nu e doar Turcia cea care așteaptă „ocazii” noi pentru a-și realiza planurile.

Și iată cum, spre pildă, țări atât de diferite ca istorie, cu „respectabilitate democratică” (cu diferențele de rigoare) în moduri atât de diferite, cad pradă difuză nostalgiei „după ceva”. Un altceva mai „tare decât democrația”, dar mai „moale decât dictatura”. Ce să fie? Nu știm, s-ar putea să aflăm, dar nu în modul dorit și așteptat.