OPINIE: Mecanică nemțească

Trec și peste faptul (mediatic) că, dacă handbalul feminin românesc trebuie glorificat și sanctificat, cel masculin trebuie obscurizat și omorât. Așadar, mai mult „la plesneală”, am văzut niște meciuri din întrecerea celor mai bune echipe de handbal din Europa și, evident, m-am străduit să prind finala, în urma căreia m-am trezit cu „două” idei și o  amintire.

Înainte de astea, vreau să spun că cel mai „bun” meci văzut a fost semifinala Norvegia-Germania (două mari surprize), ceva de genul „faza și golul”, o înfruntare care aproape m-a înspăimântat prin forță (violență), regularitate, dârzenie și scrâșnete de dinți și oase. Un meci cu prelungiri, cu aproape șaptezeci de goluri și încheiat la o diferență de un singur punct, marcat în ultimele secunde, și cu o gafă antologică (opt jucători germani pe teren, în loc de cinci). La finalul competiției, a câștigat Germania, după o finală cu Spania, dar victoria, prin duritatea și austeritatea ei, seamănă cu politica Angelei Merkel. Un meci violent, de intimidare și descurajare, de angajament fizic total, în care câștigătoarea a jucat mai tot timpul în inferioritate numerică (având jucători eliminați), și în care favorita Spania marcase abia cinci goluri până în minutul 20. Scorul era 10-5, iar la final a fost 24-17, în condițiile în care, lumea handbalului a spus că Germania s-a dus în Polonia cu o echipă tânără, în formare, pentru a o pregăti pentru trofee viitoare.

De aici pornește primul meu gând, încotro merge handbalul, în general, și cel masculin, în special.

Îndeosebi, sub influența „școlii nordice”, sportul jucat cu mingea și cu mâna a ajuns mai aspru și mai dur decât fotbalul (cu piciorul), un fel de sport „de contact”, o „bătaie” între uriași, unde mai vezi zburând și câte o minge. Au ajuns să conteze două forțe, cea de aruncare și cea de pătrundere, restul fiind detalii „nesemnificative”. O fi aducând victorii și o fi fiind și spectaculos acest tip de handbal, privit la televizor, căci din tribună și din teren mă tem că e doar violent și, posibil, respingător.  În orice caz, cred că îndepărtează din start două tipuri de (posibili) jucători de handbal: pe cei tehnici (îndemânatici) și rapizi și pe cei mai puțin musculoși sau gabaritici. La fete, Brazilia a arătat, la un moment dat, că se poate și altfel (rapid și tehnic), dar lucrurile au revenit „la normal” în acest an, Norvegia demonstrând că forța are dreptate. Nu știu dacă aceste noi principii (de forță), care guvernează lumea handbalului, sunt cauzele pentru care în România acest sport, varianta masculină,  a căzut până la cvasi-anonimat, dacă, într-adevăr, neatractivitatea (sportivă sau financiară), neîndeplinirea noilor standarde fizice sau selecția defectuoasă îndepărtează tinerii de jocul cu „mingea mică”.

N-am putut să nu-mi aduc aminte de perioada mea de liceu, în care am împărțit, la nivel semi-competițional, handbalul și voleiul. Pe scurt, profesorul de sport (fost jucător divizionar A de handbal) preda handbalul la oră, ținea la nivel de competiție două echipe ale școlii, cu 2-3 antrenamente serioase pe săptămână, cu un campionat anual între clase și competiții externe, organizate sistematic în weekend. Unii elevi jucau în teren, alții se adunau în fiecare duminică dimineața în sala de sport și făceau galerie. Era atmosferă și emulație la acest nivel și, implicit, se forma o cultură și o civilizație a sportului și prin sport. Celălalt profesor de educație fizică, antrenor de volei cu patalama, a ridicat ștacheta mai sus, a instaurat o tradiție în volei a liceului, ca organizator de turnee reprezentative la nivel național, și a pregătit o echipă divizionară la nivel județean, formată exclusiv din elevi. E limpede că ceva s-a defectat „în sistem”, dar e clar că trebuie făcut ceva pentru a scoate tinerii de la „tabletă” și a-i duce în sala de sport (nu doar de fitness). Iar dacă pentru handbalul românesc nu merg „zdrahonii”, atunci să fie căutați, în continuare, jucătorii tehnici (de genul Cristian Gațu, Radu Voina, Maricel Voinea și alții) cu credința că pot să izbândească și așa. România câștiga campionate mondiale și „preda” handbal la nivel academic, iar astăzi trăiește din nostalgie, cu un potențial care nu cred că s-a putut „evapora”.

Revenind, se pare că această „mecanică nemțească” din politică și handbal s-a împrumutat și altor sporturi, bunăoară, în tenis, că tot s-a încheiat Australian Open. O altă Angel(a)ique (Kerber) a câștigat Marele Slam australian, cu un joc viguros, depășind-o, culmea, chiar pe „regina forței”, Serena Williams. Iar victoria de la masculin a lui Novak Djokovic, negerman fiind, intră în aceeași logică și începe să-mi placă tot mai puțin, cu toate că sârbul a fost, în preferințele mele, mereu pe locul doi, după Roger Federer.