Răpirile, o „industrie” extrem de profitabilă pe continentul african

Monitorul de Cluj l-a întrebat pe cunoscutul jurnalist de televiziune Nicolae Melinescu despre modul în care acţionează piraţii.

Reporter: Ce ne puteţi spune despre cartea pe care v-aţi lansat-o recent, intitulată „Navigatorii români şi ameninţările pirateriei române”?

Nicolae Melinescu: Termenul de scriitor trimite gândul la autorul câtorva zeci de lucrări publicate neostenit de oameni cu har, care au ce să comunice fie că este vorba de beletristică sau de nonficţiune. Din păcate pentru mine şi din fericire pentru public şi pentru pădurile din care se face hârtia cărţilor, m-am apucat de publicat destul de târziu, mai ales în domeniul cercetării, după doctoratul în relaţii internaţionaale obţinut la Universitatea „Babeş Bolyai”. Din punctul de vedere al studierii relaţiilor internaţionale pe care le-am urmărit de-a lungul anilor ca “externist” m-a pasionat Africa şi pentru că mai multe misiuni profesionale mi-au permis să cunosc direct mai multe ţări ale continentului negru. În această preocupare s-a înscris şi cartea pe care aţi menţionat-o, pentru că pirateria actuală a reapărut şi s-a dezvoltat până la proporţiile unei industrii subterane globale în vestul şi în estul Africii sub-sahariene, respectiv în Nigeria şi în Somalia. Sigur că simpla manifestare a crimei organizate nu obligă neapărat la studiu, la aprofundare dincolo de ştirile senzaţionaliste. Pentru mine un obiectiv important a fost să demistific un fenomen brutal, traumatizant caricaturizat de scenariştii de la Hollywood care s-au grăbit să decoreze plaje aurii şi oceane azurii cu fete frumoase şi spadasini de gumilastic. Literatura tematică, extrem de bogată la alţii şi foarte săracă la noi, documentează o realitate sângeroasă în care civili neînarmaţi devin marfă de schimb pe milioane de dolari (între două şi opt miliarde de dolari anual, potrivit ONU) pentru nişte rataţi sociali, instrumentele unor boss-i puşi pe îmbogăţire cu orice preţ. În acest joc de-a viaţa şi de-a moartea pe ocean aproape o sută de navigatori români au suferit calvarul vieţii de ostatic săptămâni şi chiar luni în şir terorizaţi de ameninţarea că s-ar putea să nu-şi mai vadă copiii şi casa dacă armatorii nu plăteau răscumpărarea. Am încercat să prefaţez reactivarea pirateriei maritime la sfârşituul secolului XX şi începutul secolului XXI cu câteva episoade semnificative din istoria jafului pe mare care a însoţit însăşi istoria călătoriilor şi a comerţului pe oceanul planetar. Privite retrospectiv episoadele eternei aventuri a navigaţiei par uneori pitoreşti, cum au fost isprăvile unor femei pirat sau jafurile costiere comise pe Marea Neagră de zaporojenii de pe Nipru. Am prezentat dovezi potrivit cărora vikingii ar fi navigat pe Dunăre în drumul spre Constantinopole, o viziune greu acceptată de cercetătorii români, dar argumentată cu expediţii practice de cercetătorii contemporani ai nordului european.

Reporter: Care au fost metodele de cercetare pe care le-aţi aplicat în această expediţie din Africa şi care v-au motivat, totodată, să petreceţi două săptămâni pe fregata „Regele Ferdinand”?

Nicolae Melinescu: Prima operaţiune obligatorie în orice cercetare este conspectarea şi fişarea literaturii tematice, atât cât este posibil, pentru că despre piraterie în general şi despre fenomenal recrudescent actual s-au scris vagoane de cărţi bine alcătuite şi pregătite. Al doilea demers a fost intervievarea unor foşti ostatici români care au supravieţuit existenţei atât de riscante de captiv în mâinile piraţilor. Chiar dacă aceştia din urmă au tot interesul să-şi menţină ostaticii în viaţă asta nu înseamnă că-i feresc de traumele şi presiunea psihică. Navigatorii români cu care am vorbit mi-au povestit, şi mărturiile lor se regăsesc în carte integral, cum erau ameninţaţi cu pistolul la tâmplă când luau legătura telefonic cu armatorii sau companiile care îi angajaseră ca să alimenteze panica şi să provoace o achitare rapidă a răsumpărării. Unul dintre marinarii noştri, Teofil Creţu, a fost împuşcat, dar, chiar şi aşa, rănit fiind, a reuşit să-l înarmeze pe comandant, să pună şi el mâna pe un pistol mitralieră şi să elibereze nava, reuşită fără precedent în istoria recentă a pirateriei.

Reporter: Într-un fragment din carte vorbiţi despre cei nouă piraţi care au fost prinşi, descrieţi cu lux de amănunte atmosfera de la bordul fregatei şi condiţiile în care au fost ţinuţi acei oameni. În calitate de jurnalist aţi fost nevoit să faceţi anumite concesii cât timp aţi fost la bordul fregatei?  

Nicolae Melinescu: Cei nouă au fost reţinuţi ca suspecţi de piraterie şi nu au fost declaraţi piraţi pentru că în schiful cu care navigau nu au fost găsite arme. Suspiciunea pe care au provocat-o a fost alimentată de faptul că se aflau la aproape şapte sute de kilometri de malul somalez, într-o ambarcaţiune rapidă cu motoare puternice. Pescarii autentici nu se depărtează aşa mult de mal şi în bărci au câţiva peşti. Suspecţii nu aveau unelte de pescuit oceanic, nu aveau o captură, dar erau “înzestraţi” cu aproape o mie de litri de combustibil şi cam tot atâta apă potabilă. Ei au fost aduşi la bordul fregatei noastre, pentru identificare şi înregistrare. Datele oţinute cu ajutorul unui ofiţer traducător din Djbouti au fost raportate comandamentului operaţiunii “Atalanta” în care a fost inclusă Fregata “Regele Ferdinand”. După trei zile de arest în puşcăria navei (căci nava are şi aşa ceva) comandamentul a comunicat că nu existau motive de reţinere prelungită şi anchetare, drept care suspecţii au primit în dar din partea Uniunii Europene, organizatoarea misiunii, o barcă pneumatică, hrană pentru 24 de ore, combustibil pentru 60 de mile marine. Însoţiţi până la o milă de mal de şalupele rapide ale grupei de militari români din trupele speciale, care îi şi reţinuseră cei nouă au fost eliberaţi spre uscat. Urmărindu-i prin binoclu, unul dintre ofiţerii noştri, cunoscător al mecanismelor pirateriei maritime contemporane mi-a mărturisit că suspecţii mergeau la moarte sigură. Sponsorii care le închiriaseră armamentul, aruncat probabil peste bord înainte de a fi interceptaţi, hrana, apa, combustibilul, îi aşteptau să se întoacă la bordul unei nave comerciale a cărei răscumpărare să le aducă milioane de dolari. În locul ei cei nouă veneau cu mâna goală şi o bărcuţă de o mie de dolari. Relatarea şi filmarea episodului a presupus, ca de altfel, toate demersurile jurnalistice de la bordul fregatei, să respect consemnul militar şi angajamentul scris pe care mi l-am luat la îmbarcare de a prezenta relatările din timpul misiunii şi imaginile înregistrate pe videocamera comandantului, un militar de o rară competenţă şi probitate, înţelegător, plin de solicitudine, dar ferm în menţinerea disciplinei.

Reporter: La capitolul „Pirateria maritimă azi” oferiţi multe date reale şi statistici despre evoluţia pirateriei maritime. Care credeţi că sunt efectele pirateriei maritime contemporane generate de cei care o practică?

Nicolae Melinescu: La nivelul victimelor pirateriei efectele sunt devastatoare. Traumele psihice mai ales sunt greu de depăşit. Şi nu este vorba numai de victime ci şi de familiile acestora rămase acasă, în ţara de origine. Săptămâni şi luni de zile multe dintre aceste familii erau condamnate la înfometare puntru că singura sursă de venit era leafa marinarului plecat în cursă. Pe timpul detenţiei nu mai veneau bani acasă. Pe lângă agonia incertitudinii membrii familiilor victimelor erau constrânse să facă faţă unor dificultăţi imediate în traiul de zi cu zi. La nivelul comunităţilor de piraţi efectele erau categoric benefice. Chiar dacă un grup de atac lua doar o treime din răscumpărare, aceasta depăşea de câteva sute de ori venitul mediu pe locuitor al Somaliei (500$). La Eyl, capitala neoficială a priateriei somaleze, alături de incinte mizere în care oameni, capre şi cămile trăiau la un loc sub soarele arzător al estului Africii, au apărut vile luxoase, cu aer condiţionat, locuite de capii bandelor anturaţi de servitori şi femei frumoase, plimbate pentru plăcerea mulţimii în maşini de lux. În planul marii politici internaţionale, pirateria maritimă a avut un efect de mobilizare. Aproximativ 60 de state şi-au trimis nave militare de suprafaţă, submarine şi avioane de cercetare ca să elimine ameninţările piraţilor. Prezenţa lor a redus mult numărul atacurilor şi numeroase voci autorizate afirmă că această prezenţă militară masivă a descurajat total atacurile împotriva navelor civile. Persistă însă un mare pericol, după mine, şi anume acela ca foştii piraţi să se alieze cu teroriştii numeroşi din Africa, dispuşi să mute atacurile lor de pe uscat pe mare. 

Reporter: Se câştigă mulţi bani din această afacere?

Nicolae Melinescu: Cred că sumele obţinute din răscumpărări sunt foarte mari. Nicio companie care a negociat răscumpărarea nu a precizat valoarea exactă dar, cei din interiorul acestei industrii au avansat ideea că sumele au crescut constant de la câteva mii de dolari în anii 90 la 25 de milioane de dolari pentru un petrolier încărcat cu trei sute de mii de tone de ţiţei şi un echipaj destul de numeros. Aşa că se poate afirma, cum rezultă şi din întrebarea dumneavoastră, că este o afacere, o afacere foare avantajoasă pentru unii şi devastatoare pentru victime. Din păcate numai prezenţa militară pe mare nu este suficientă pentru că adevăratele cauze profunde ale pirateriei se găsesc pe uscat, acolo unde lipsa autorităţii, sărăcia, inechităţile sociale îi îndeamnă pe nişte inidivizi disperaţi să devină marionetele marilor păpuşari care stau în lux în Elveţia, Mare Britanie sau, în cel mai rău caz, în vile somptuoase din cartierul potentaţilor din Djibouti.

Reporter: Descrieţi vă rog modalitatea de răscumpărare a ostaticilor.

Nicolae Melinescu: Răscumpărarea, aşa cum am găsit-o descrisă în cărţile pe care le-am consultat pentru documentare (personal nu am fost la bordul unei nave sechestrate ca să asist şi la livrarea efectivă a banilor) survine la capătul unei perioade îndelungate de negociere între armatori, sau companie şi piraţi, cel mai adesea prin intermediari (care-şi primesc şi ei partea la încheierea tranzacţiilor). După asalt, când atacatorii au adunat echipajul şi l-au izolat, de obicei pe puntea de comandă, aceştia cer o sumă, să zicem zece milioane. Armatorii nu se grăbesc să achite suma de teamă că banii o dată plătiţi piraţii ar putea cere o suma şi mai mare. Începe un lung război al nervilor în care ostaticii trăiesc în mizerie şi nesiguranţa că mai apucă zorii. În final, după luni de pertractări este convenită suma finală. Banii se pun într-un conteiner metalic şi sunt paraşutaţi în apriperea navei ocupate. Piraţii se grăbesc să recupereze capsula şi să o aducă la bord. Este momentul cel mai sensibil şi mai periculos pentru că o altă bandă de piraţi ar putea să încerce să le fure hoţilor prada. La bord, piraţii aduc de la uscat o maşină de numărat banii, – este totuşi vorba de milioane sau zeci de milioane – şi un dispozitiv de depistarea bancnotelor false. Dacă răscumpărarea este corectă partea ce le revine atacatorilor este împărţită şi aceştia se grăbesc să ajungă la ţărm şi să predea restul sponsorilor şi baronilor locali care i-au alimentat pe durata sechestrării şi au mituit la rândul lor orice formă de autoritate locală pentru ca aceasta să nu intervină.

Reporter: Ce v-a impresionat cel mai tare în expediţia la care aţi participat?

Nicolae Melinescu: M-a impresionat în primul rând profesionalismul militarilor noştri, atât la nivelul marinarilor cât şi la cel al aviatorilor, piloţii şi echipa de mentenanţă a elicopterului Puma Socat. La bordul fregatei aceştia erau tot timpul în pregătire pentru noi şi noi misiuni specifice, fie că era vorba de un exerciţiu pentru recuperarea unui presupus om la apă (un manechin, de fapt), de tragerile pe timp de zi şi pe timp de noapte sau de alimentarea navei în marş, o operaţiune extrem de riscantă pe care echipajul fregatei “Regele Ferdinand” a executat-o de mai bine de zece ori cu precizie exemplară. Imaginaţi-vă o navă lungă de aproape două sute de metri, cu 12 metri înălţime de la linia de plutire navigând paralel, la numai cincizeci de metri distanţă, cu vasul cisternă american înalt cât 11 etaje, pe valuri de trei-patru metri. Acestor exerciţii de menţinere a pregătirii de luptă i s-a adăugat episodul aducerii la bord, al identificării şi înregistrării celor nouă suspecţi de piraterie, episod în care cei care au venit în contact cu aceştia au respectat perfect procedurile şi manevrele prescrise de comandamentul operaţiunii, pornind de la dezinfectarea şi examenul medical al indivizilor, până la asigurarea condiţiilor de detenţie: o oră de mişcare pe subpuntea din pupa navei, trei mese pe zi cu aceeaşi normă de hrană ca a echipajului, apă, fruncte şi ţigări pentru fumători.

Primul corespondent român al CNN

Din 1990 până în 1997 am fost singurul reporter asociat din partea Televiziunii Române la emisiunea World Report a televiziunii americane CNN International. Statutul de asociat presupunea să realizez reportaje din România care erau difuzate de canalul american. Televiziunea Română suporta cheltuielile de producţie (deplasare, editare video şi salariu) în baza cărora avea dreptul să preia şi să difuzeze gratuit, parţial sau integral, ediţia zilnică a emisiunii World Report. Această sursă valoroasă cu reportaje realizate de colegi ca mine din 200 de ţări şi teritorii a fost baza a două emisiuni difuzate de TVR Internaţional timp de câţiva ani, “Istoria Clipei” şi “Ora Planetei”, pe care le realizam săptămânal. În 1997 mi s-au alăturat încă trei jurnalişti mai tineri, care au făcut câte o lună de specializare chiar în studiourile de la Atlanta, sediul CNN. Împreună cu ei am obţinut recordul de a avea 92 de reportaje difuzate pe World Report într-un singur an, performanţă pentru care Televiziunea Română a primit Premiul Anual de Merit. Cei 11 ani de participare la emisiunea americanilor a fost o permanentă strădanie de a realiza reportaje bune care să fie incluse în emisiunea urmărită zilnic de un miliard trei sute de milioane până la un miliard şi cinci sute de milioane de telespectatori pe tot globul. Efortul meu şi al colegilor care mi s-au alăturat în ultimii patru ani de colaborare cu CNN International a însemnat adaptarea la o concurenţă globală prin calitatea reportajelor şi prin originalitatea şi valoarea comunicaţională propuse în numele TVR. În plus, din interior, studiourile comerciale emergente nu au primit cu admiraţie performaneţele neegalate până acum de nici o altă televiziune din România şi au încercat să minimalizeze succesele televiziunii publice, ba, uneori chair să le defăimeze în faţa partenerilor americani. Aceştia au cunoscut direct modul de lucru al colegilor mei şi al meu, inclusiv al videocameramanilor şi al video-editorilor astfel că manevrele de sabotaje nu au avut efect.

În anii de asociere a Televiziunii Române la CNN International au fost realizate şi diuzate câteva sute de reportaje inspirate de actualitatea politică, de viaţa economică, culturală, de tradiţiile, obiceiurile, meşeteşugurile proprii identităţii noastre naţionale. Pe lângă documentarea temeinică a fiecărui subiect a existat o permanentă căutare a ineditului, a singularului, a neobişnuitului. Ceea ce au apreciat realizatorii emisiunii World Report, pe lângă calităţile jurnalistice confirmate de frecvenţa mare în difuzarea reportajelor româneşti, a fost stilul corect al relatărilor, prezentarea necosmetizată, neprelucrată a actualităţii româneşti, fie că a fost vorba de mineriade, de ciocnirile şi manevrele politice interne sau de castelul lui Vlad Ţepeş de la Poienari. Corectitudinea jurnalistică, o anumită disciplină în relaţiile de colaborare, punctualitatea în anunţarea subiectelor au dat credibilitate parteneriatului TVR-CNN World Report.

Perioada uceniciei

Multe lucruri de început s-au estompat după mai bine de patru decenii. Sigur că îmi amintesc cea dintâi ştire pe care am redactat-o în primele săptămâni de ucenicie, şi momentul în care prezentatorul Jurnalului, regretatul George Marinescu a citit-o pe post. Au urmat multe premiere pe care le revăd cu plăcere: primul interviu cu Maurice Strong, Directorul Programului ONU pentru mediul înconjurător, prima deplasare în afara ţării, în RDG, primul contact devastador cu un teatru de război, în Vietnam în 1976, sau primele reportaje realizate în Rhodesia/Zimbabwe, când nu numai că am relatat, dar am şi filmat desfăşurarea primelor alegeri multirasiale care au adus majoritatea africană la putere în 1980. În 1978 am absolvit un curs de reciclare în care am învăţat noţiunile de bază ale folosirii cinecamerei (aparatul de filmat pe peliculă). Nu pot să uit prima mea apariţie în calitate de redactor-prezentator la un buletin de ştiri în direct prin 1980, aşa cum nu voi uita cele opt zile şi opt nopţi petrecute fără întrerupere în Televiziunea Română din 22 decembrie până pe 30 decembrie 1989. 

Cazul românului răpit în Burkina Faso

Gruparea jihadistă salafistă din Sahel Al-Mourabitoune afirmă, într-o înregistrare audio difuzată de agenţia mauritană Al-Akhbar, că-l deţine pe românul răpit în Burkina Faso în aprilie şi „îndeamnă Guvernul român să acorde atenţie serioasă negocierilor pe tema eliberării ostaticului”, relatează VOA.

Mesajul audio este prezentat în numele lui Adnan Abou Walid Sahraoui, care se prezintă drept liderul grupării, rivalul algerianului Mokhtar Belmokhtar.

Afirmând că vorbeşte în numele lui „Adnan Abou Walid Sahraoui, emirul Al-Mourabitoune”, autorul acestei înregistrări audio în arabă „îndeamnă Guvernul român să acorde o atenţie serioasă negocierilor pe tema eliberării ostaticului deţinut de către grupare”.

„Guvernul român va purta întreaga responsabilitate a sorţii ostaticului, dacă întârzie să profite de ocazia care îi este dată să-şi elibereze cetăţeanul”, a adăugat el, referindu-se aparent la lipsa negocierilor cu Bucureştiul.

Românul Iulian Gherguţ, ofiţer de securitate într-o mină de mangan din Tambao, în nordul Burkina Faso, în apropiere de frontiera cu Nigerul şi Mali, a fost răpit pe 4 aprilie, de către persoane înarmate care purtau turbane, o răpire care nu a făcut anterior obiectul niciunei revendicări considerate credibile.

Agentul de securitate român a fost răpit de cinci persoane înarmate care au atacat un convoi aflat în misiune de patrulare în apropierea minei de mangan din Tambao. Mina, situată în provincia Oudalan, în apropierea frontierelor cu Mali şi Niger, este exploatată de Pan African Minerals, o filială a Timis Corporation, compania omului de afaceri român Frank Timiş. Un jandarm şi un şofer au fost răniţi atunci în atac.

Celula de criză interinstituţională care gestionează situaţia cetăţeanului român răpit în Burkina Faso a fost constituită la 4 aprilie 2015, atunci când situaţia cetăţeanului român a fost cunoscută autorităţilor române, conform hotărârii CSAT din 3 aprilie 2013 privind Metodologia de comunicare şi acţiune pentru instituţiile şi autorităţile cu responsabilităţi în gestionarea situaţiilor de atacuri teroriste în care sunt implicaţi cetăţeni români aflaţi în afara teritoriului României. În prezent, din Celula de criză fac parte reprezentanţi ai MAE, SIE, SRI, MApN şi ai Administraţiei Prezidenţiale.

Un marinar român care fusese în anul 2009 răpit în sudul petrolifer al Nigeriei, marcat de violenţe, a fost ulterior eliberat.

Locotenent-colonelul Musa Sagir, un purtător de cuvânt al forţei comune poliţie-armată (JTF) care acţionează în Delta Nigerului, nu a fost în măsură să ofere mai multe detalii despre această eliberare.

Marinarul român, a cărui identitate nu a fost dezvăluită, a fost răpit de pe petrolierul MT Meredith, în cursul unui atac comis de persoane înarmate, aflate la bordul unor ambarcaţiuni rapide.

Persoane înarmate, aflate în ambarcaţiuni rapide, au atacat un petrolier încărcat cu 4.000 de tone de motorină în largul coastei Nigeriei, răpind un membru român al echipajului şi avariind grav structura vasului.

Principala grupare armată din sudul Nigeriei, Mişcarea pentru emanciparea deltei Nigerului (MEND), anunţase că o grupare afiliată a comis atacul asupra petrolierului MT Meredith şi a răpit un membru al echipajului.

Articol scris de Cristina Chiş, Studentă la Jurnalism, FSPAC-UBB, Anul II