Singurătatea lui Dumnezeu și însingurarea omului

Şi-a făcut ucenici – întâi pe cei 12 şi apoi pe cei 70, de care nu se despărţea aproape niciodată. S-a strămutat din Nazaretul Galileii în oraşul Capernaum, pe malul Mării Tiberiadei, locuind într-o casă, în mijlocul oamenilor; mergea prin mulţimi şi cu mulţimile după El, era urmat de acestea şi ştim, din câteva împrejurări, că această însoţire devenea şi incomodă.    Dar, din când în când, Mântuitorul Hristos se însingura, lucru pe care îl ştim din Sfintele Evanghelii. Îşi lăsa ucenicii, de pildă, după ce a săturat mulţimile flămânde prin minunea înmulţirii pâinilor, după ce a săturat, i-a silit pe ucenici să se urce în corabie şi să treacă singuri de partea cealaltă a mării, iar El s-a urcat în munte să se roage. Iar aceasta o făcea fie după un moment foarte important din activitatea Lui, fie înainte de acel moment. Simţea nevoia, ca om, să se însingureze de oameni, de mulţimi, de tumultul lor, de grijile lor şi să rămână cu Sine Însuşi, dar nu într-o singurătate desăvârşită. Pentru că El mergea acolo noaptea, în munte, pentru ca să se roage, să stea de vorbă mai pe-ndelete cu Părintele Său, să comunice între Ei. Aşadar, într-un fel, era o singurătate şi-n alt fel nu era o singurătate. Aşa după cum, mai târziu, Înălţarea la cer a fost o despărţire de ucenici, iar pe de altă parte nu a fost o despărţire pentru că El rămânea împreună cu ei şi împreună cu întreaga omenire. Aşadar, singurătatea Lui era un prilej de a comunica şi de a dialoga cu Părintele Său, de care ipostatic nu se despărţise, dar cu care trebuia să fie din când în când într-o legătură foarte apropiată şi foarte intimă.

Acestea au fost momentele de singurătate pe care Domnul şi le impunea. A existat în viaţa Lui şi o altă singurătate pe care I-au impus-o alţii. Şi anume: în timpul Patimilor. Gândiţi-vă cu puţin înainte de aceasta, câte făgăduinţe făceau ucenicii. El îşi anunţa ucenicii că va fi în Ierusalim prins şi arestat de către cărturari şi farisei, care-L vor batjocori şi-L vor scuipa, şi-L vor osândi, şi-l vor omorî şi a treia zi va învia. Iar Apostolii făceau declaraţii de solidaritate, în frunte cu Petru care se jura că nu-L va părăsi niciodată. Nu mai departe decât ieri, doi dintre apostolii Săi cei mai apropiaţi, Iacob şi Ioan, Îi cereau ca întru Împărăţia Sa să fie unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Griji lumeşti, absolut lumeşti, mentalităţi omeneşti, de parvenire, în preajma Patimilor. Şi dacă ei I-au făgăduit că vor bea paharul pe care-L va bea Iisus şi se vor boteza cu botezul cu care El se va boteza, se refereau la Patimi. Şi într-adevăr au făcut-o, dar mai târziu, la sfârşitul vieţii lor când au murit cu moarte de martiri. Dar atunci, la numai câteva zile, n-au făcut-o. Fiind în Grădina Ghetsimani noaptea, de îndată ce a apărut Iuda cu ostaşii, Petru a făcut un prim şi un ultim gest de a-L apăra pe Iisus. Dar văzând că aceia Îl arestează şi-I leagă mâinile, s-au înspăimântat toţi, inclusiv Petru, şi au fugit din grădină şi L-au părăsit. L-au lăsat singur şi singur a rămas.

Dacă ne gândim mai adânc la Patimile Mântuitorului s-ar putea să simţim această strângere de inimă că, nu atât suferinţele ne înfioară, cât singurătatea în care El a îndurat aceste suferinţe. Nu a avut pe nimeni dintre ucenicii Săi alături sau în apropiere, în afară de sfintele femei, atunci când mulţimea striga turbată către Pilat: ,,Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” şi atunci când ostaşii, pe jumătate beţi, îşi băteau joc de El, Îl scuipau şi-L biciuiau. Singur a trebuit să-Şi ducă Crucea şi atunci când S-a poticnit sub ea, ostaşii l-au pus pe Simon din Cirene să I-o ducă până la capăt. Singur a fost pe Cruce, atât de singur încât, omeneşte vorbind, omul din El a simţit că până şi Părintele Său Îl părăsise. Ceea ce L-a făcut, în chinurile mari, să Îşi aducă aminte de un verset al psalmistului David: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” Şi totuşi, Dumnezeului Său şi Părintelui Său îi încredinţa în clipa morţii, trupul. Învierea n-a avut martori, nimeni nu L-a văzut înviind, în Sine, dar mulţi l-au văzut înviat. Dar înainte de aceasta, coborât de pe Cruce, să ne aducem aminte că doar cei doi prieteni de taină, Iosif şi Nicodim, au săvârşit, atâta cât puteau săvârşi, din ritualul înmormântării. Sfintele femei şi Maica Sa erau ţinute deoparte şi de departe priveau unde-L pun în mormânt, pentru că totul se făcea sub strict control militar, ca nu cumva să vină cineva şi să-I fure trupul. Iată, deci, două feluri de singurătate: una pe care El şi-a asumat-o şi care era binefăcătoare, creatoare, liniştitoare, şi o alt ape care oamenii I-au impus-o şi care a avut un profund caracter dramatic.

De aceea, în zilele acestea şi săptămâna viitoare când veţi asculta Evangheliile Deniilor, gândiţi-vă nu numai la chinurile lui Iisus, gândiţi-vă şi la singurătatea Lui. Iisus rămâne marele nostru model, supremul nostru model. Există în viaţa noastră o singurătate pe care oamenii ne-o impun şi pe care o suportăm foarte, foarte greu, dar poate exista o singurătate pe care asemenea lui Iisus ne-o putem asuma. Omul este o fiinţă socială, fiecare dintre noi trăim în societate, în familie, într-un grup social, în şcoală, în universitate, în fabrică, în uzină, la serviciu, pe stradă, în viaţa publică. Peste tot mişcare, forfotă, nervozitate şi ceea ce se numeşte stres. Este ştiinţific stabilit în momentul de faţă că imensa majoritate a oamenilor care se îmbolnăvesc de diferite boli, au la bază stresul, această stare de tensiune interioară, sufletească, nervoasă. Tot timpul parcă eşti împuns, eşti violentat din afară, şi în mare măsură stresul se datorează şi prezenţei şi activităţii a ceea ce se numeşte mass media. Ziarele, posturile de radio - dar în special cele de televiziune - care tot timpul, de dimineaţa până seara, îl bombardează pe om nu numai cu ştiri de toată natura, cele mai multe fiind catastrofale. Este o adevărată întrecere a ziariştilor să consemneze numai ceea ce este violent, o crimă, un viol, o bătaie, o încăierare, o vărsare de sânge.

Revin, deci, la acest bombardament continuu pe care zi şi noapte îl exercită, în acest început de secol şi de mileniu, asupra noastră aceste canale de televiziune cu programe din ce în ce mai violente. Eu mă culc devreme, mă scol devreme, am un program ţărănesc - dar totuşi nu la ora nouă, nouă şi jumătate – când se întâmplă să deschid televizorul şi aproape nu este zi de la Dumnezeu în care să nu se anunţe un film cu bulina albastră, care să spună că nu poate fi vizionat decât cu acordul părinţilor. Asemenea filme ni se importă, pe asemenea filme se dau banii care se dau, pentru că în realitate ei ştiu că minorii îl văd, existând totdeauna ispita fructului oprit. Este o poluare a spiritului şi pentru aceasta există un remediu: însingurarea sau singurătatea de bună voie. Din când în când ai posibilitatea să ţi-o iei, să fi asemenea lui Iisus cu tine însuţi şi cu Tatăl prin rugăciune şi cu Iisus. Nu se poate să nu găseşti, oricât de agitată ar fi viaţa, oricât de mare ar fi stresul, nu se poate să nu-ţi găseşti, să nu-ţi permiţi luxul ca măcar o dată, de două ori pe săptămână să rămâi cu tine însuţi, fie că eşti în camera ta, în odaia ta, e mai greu la cămin, fie că te duci într-o plimbare într-un parc, în grădina botanică, pe o alee mai lăturalnică, într-un cimitir - eu când eram tânăr, mergeam cu regularitate în cimitirul Bellu şi mă simţeam foarte bine, eram singur şi nu eram singur fiindcă şedeam de vorbă cu morţii ale căror nume erau pe morminte – în care să rămâi cu tine, nu neapărat în ceas de rugăciune, dar într-un ceas de meditaţie, să simţi că te sustragi bombardamentelor mediatice şi că îţi impui o anumită sănătate, însănătoşirea sufletului. Iei grebla şi începi să te descotoroseşti în inima ta de toate aceste mizerii morale cu care ne bombardează mass media.

Dacă pentru călugări există idealul suprem: singurătatea monastică sau singurătatea sihăstrescă. Ea e posibilă şi pentru omul cu viaţă socială şi pentru familişti, chiar şi pentru cel care stă într-un cămin. Băiat sau fată, student sau studentă, cel puţin seara târziu sub pătură poate să-şi împreuneze mâinile şi să-şi acorde o jumătate de ceas de meditaţie şi de singurătate, sau noaptea târziu, sau dimineaţa devreme. Este la îndemâna fiecăruia, să nu spună nimeni că este imposibil, că viaţa socială te înghesuie atât de mult şi te derutează încât nu-ţi poţi permite măcar o frântură de ceas să fii  cu tine însuţi.            Această însingurare pe care ne-o impunem e foarte, foarte binefăcătoare - mai cu seamă acum cum suntem către sfârşitul Postului Mare – adoptarea acestui remediu, acestui medicament care pe lângă rugăciune, pe lângă post, pe lângă înfrânare, este menit să aducă seninătate şi să ne facă mai apţi pentru ca să ne apropiem de marile sărbători ale Patimilor şi Învierii Domnului.

 

„Hristos Împărtăşit Copiilor” şi „Alege Şcoala!”, în Arhiepiscopia Clujului

 

În prezenţa Înaltpreasfinţitului Andrei, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Clujului, la nivelul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului au fost lansate miercuri, 6 aprilie, programele catehetice „Hristos Împărtăşit Copiilor” şi „Alege Şcoala!”. Evenimentul a avut loc în Aula Nicolae Ivan a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, sub coordonarea pr. Constantin Naclad, inspector în cadrul Sectorului teologic-educaţional al Patriarhiei Române.

Cele două programe care se derulează în Patriarhia Română au un rol important în formarea religios-morală a copiilor şi a tinerilor, încă de la vârsta la care devin asaltaţi de ispitele societăţii. Astfel, modul în care Hristos le este prezentat acestora este definitoriu, sublinia Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Clujului: „Nu sunt lucruri noi cele care ne preocupă, ci nouă ar trebui să fie doar modalitatea în care le prezentăm societăţii. Din nefericire, nu întotdeauna Îl prezentăm pe Hristos oamenilor pe înţelesul lor şi datorită acestor modalităţi, care ar putea fi defectuoase, ei nu ajung să trăiască viaţa în Hristos aşa cum ar trebui şi mai ales dacă e vorba de tânăra generaţie, care nu întotdeauna participă la viaţa duhovnicească. Noi nu suntem o Biserică doar pentru bunici, pentru oameni bătrâni, ci vrem să transmitem ştafeta credinţei creştine ortodoxe viitorului”.

În România, proiectul „Hristos Împărtăşit Copiilor” a fost lansat în anul 2006, în Mitropolia Moldovei, de unde, treptat, s-a extins în toate eparhiile, devenind la ora actuală un program naţional. În prezent, proiectul se află în plină desfăşurare în următoarele ţări: Albania, Armenia, Bosnia, Georgia, Egipt, Liban şi Federaţia Rusă, Bielorusia, Polonia și România. Proiectul a fost lansat cu scopul „de a pune la dispoziţia preoţilor şi cateheţilor un set de instrumente catehetice de care au nevoie pentru a transmite copiilor, încă de la cele mai fragede vârste, învăţăturile biblice şi a-i ajuta astfel să atingă maturitatea întru credinţă”, a explicat pr. Constantin Naclad, inspector în cadrul Sectorului teologic-educaţional al Patriarhiei Române şi coordonator al celor două proiecte.

În anul 2009, ca o continuare a proiectului „Hristos Împărtăşit Copiilor”, Patriarhia Română şi Fundaţia World Vision România au iniţiat proiectul „Alege Şcoala!”, cu scopul prevenirii şi combaterii fenomenului abandonului şcolar şi a delicvenţei juvenile, prin dezvoltarea unor soluţii educaţionale alternative de tipul şcolii de duminică necesare motivaţiei pentru educaţie a copiilor din mediul rural şi urban cu vârste cuprinse între 5 şi 16 ani.

Pr. Constantin Naclad a afirmat despre acest proiect că „este o platformă pe care se dezvoltă activitatea social-religioasă, prin care se oferă copiilor aflaţi în riscul de a abandona şcoala, care nu mai înţeleg ce înseamnă educaţia, că şcoala le oferă o şansă pentru a face ceva în viaţă şi pentru a deveni oameni împliniți. Datorită faptului că societatea şi media oferă modele false de educaţie, ceea ce oferă Biserica prin acest proiect este o perspectivă veşnică asupra educaţiei”. În toamna anului 2010, proiectul a fost extins la nivel naţional.